Tematica atât de complexă şi, în bună măsură, de toxică atunci când ea se declină în realităţi instituţionale, a corectitudinii politice începe să devină o prezenţă tot mai distinctă pe piaţa de idei de la noi (aşa cum este ea, precară, mai degrabă). Şi e foarte bine că lucrurile merg în această direcţie. Una dintre apariţiile editoriale recente care problematizează condiţia acestui fenomen de mare amplitudine este volumul profesorului ieşean Nicu Gavriluţă dedicat Noilor religii seculare. Trei asemenea noi religii seculare există, în opţiunea dlui Gavriluţă: transumanismul, tehnologiile viitorului şi corectitudinea politică.

Mai întâi, două vorbe despre perspectiva hermeneutică privilegiată în această carte: „perspectiva dominantă de analiză şi interpretare a religiilor seculare pe care o propun în această carte este cea a lui Mircea Eliade. Conform istoricului român al religiilor, o bună parte a lumii moderne, ajunsă la «maturitate», uită de Dumnezeu. Ateii şi indiferenţii religioşi fac posibilă o nouă «moarte a lui Dumnezeu» şi chiar o uitare a «morţii lui Dumnezeu»”. Şi, mai mult decât atât: „avem de-a face cu o nouă ipostază a lui deus otiosus. În aceste condiţii, aşa cum a demonstrat magistral Mircea Eliade, mitul şi religia nu mor. Ele doar se retrag la nivelul profund al oceanului de visuri, dorinţe, nostalgii şi simboluri aflate în inconştientul nostru (personal sau colectiv). De acolo continuă să lucreze eficient, chiar şi în viaţa celui mai secularizat om. La limită, miturile şi ideile autentic religioase se pot camufla chiar şi în reversul lor cel mai profund: religiile seculare”.

Una dintre aceste religii seculare, aşadar una dintre formulele de „revers profund” (cel mai profund, în aprecierea domnului Gavriluţă), este corectitudinea politică. Temei îi este alocat un întreg capitol din carte, iar referinţe la ea şi problematizări în marginea acesteia se regăsesc şi în multe alte pagini din volum.

PC (Political Correctness) este un fenomen cu „origini care continuă să fie disputate şi controversate”, dar cu efecte sociale (culturale, politice, mediatice, etice, comportamentale) numeroase şi tot mai îngrijorătoare. Una dintre aprecierile relativ recente cu privire la ce este PC – anume o formă, deocamdată încă soft, de neo-comunism – se leagă (ironia sorţii?) de o referinţă pe care Nicu Gavriluţă o oferă spre discuţie cu privire chiar la originea acestui fenomen, şi, de asemenea, la originea sintagmei în discuţie. Eseistul ieşean investeşte referinţa pe care o dă chiar cu titlul de „cea mai plauzibilă explicaţie”. Este vorba, mai precis, despre faptul că această explicaţie „leagă sintagma de corectitudine politică de comunismul chinez timpuriu şi preceptele lui Mao Zedong din articolul «On Correcting Mistaken Ideas in the Party» (1929). Aici, liderul chinez oficializează «lupta împotriva acestor idei incorecte şi educarea membrilor întru linia corectă a Partidului». O sintagmă înrudită, «perspectiva corect politică» apare la Lev Troţki, în Problemele Revoluţiei Chineze (1932). După anii 1930, termenul «corect politic» ajunge un loc comun al presei sovietice. Astfel, parcursul acestei sintagme începe în cercurile maoiste, de unde iradiază în reflexele staliniste”. Aceasta, trebuie să marcăm nuanţa, cu privire la formula în sine. Pentru că în privinţa notelor tari care dau specificul corectitudinii politice, elementele de origine se întâmplă chiar şi mai de timpuriu şi se leagă de un concept care are parte, nu numai în România, dar şi în Occident, de o „presă” poate prea blândă în raport cu efectele a ceea ce e legat de conceptul cu pricina: şi anume, „Şcoala de la Frankfurt”.

Evantaiul tematic pe care îl surprinde eseul dlui Gavriluţă în chestiunea corectitudinii politice include următoarele repere: Şcoala de la Frankfurt – prima instituţionalizare a corectitudinii politice; corectitudinea politică eclipsează realitatea prin eufemisme lingvistice; corectitudinea politică în cinematografie; corectitudinea politică în universităţile americane; corectitudinea politică este selectiv anticreştină; de ce corectitudinea politică este o religie seculară? Argumentul pe care Nicu Gavriluţă îl construieşte în chestiunea răspunsului la întrebarea anterioară este puternic şi demn de a fi ţinut minte. Iată câteva dintre articulaţiile acestui argument: PC „preia vitalitatea unei religii autentice, dar o transpune în imanent, în secular”; „chestiunile etice, juridice, sociale sunt ipostaziate sub semnul unor valori ultime, aproape absolute. Ele funcţionează ca repere valorice maxime în situaţii-limită: criză, discriminare, stigmat, excludere, conflict”; îşi propune „izbăvirea” tuturor vulnerabililor; „are un cult aproape sacru al suferinţei; celebrarea suferinţei creează o aură magică corectitudinii politice”; „este o religie a orizontalei. Credincioşii ei sunt asemenea unor entităţi bidimensionale. Pentru ei, «sus» şi «jos» (în sens spiritual) nu există. Există numai «stînga», «dreapta», «înainte», «înapoi»”; ca neomarxism cultural şi social, PC este ceea ce N. Berdiaev desemna prin „utopia comunistă”, „ca parodie diabolică a creştinismului”; nu în ultimul rând, mitul confruntării dintre Bine şi Rău, precum şi mitul Vârstei de Aur îşi găsesc în scenariile PC ilustrări dintre cele mai neobişnuite.

Am deschis acest text şi am insistat într-o secvenţă masivă a lui cu un punctaj referitor la corectitudinea politică şi pentru a marca ponderea pe care această tematică o are în eseul dlui Gavriluţă, discuţia despre PC acoperind cea mai mare parte a cărţii. Am accentuat această temă, desigur, şi din raţiuni care ţin de convingerile mele. Cred cu tărie că softul mental, pe care corectitudinea politică îl propune, pregăteşte, validează (ca fiind unicul!) şi consolidează strategiile educaţionale şi practice, reprezintă ceva „de răscruce” pentru istoria omenirii. De asemenea, mai cred că un asemenea soft la purtător – care să aibă o permisivitate extremă în raport cu narativele corectitudinii politice (narative, am văzut mai sus, care orizontalizează lucrurile, care lucrează voluptuos cu relativisme scandaloase şi care manifestă un raport extrem de problematic cu etica şi cu memoria istoriei) – poate vulnerabiliza, masiv, oamenii în aşa fel încât, spre exemplu, celelalte două „noi religii seculare”, cum le numeşte Nicu Gavriluţă, să „lucreze” cu o eficacitate teribilă.

În privinţa „tehnologiilor viitorului” şi despre „transumanism” – două concepte care au, în privinţa conţinutului, o secţiune semnificativă în care se intersectează –, Nicu Gavriluţă sistematizează mai ales (într-o valoroasă analitică preponderent descriptivă) ceea ce le leagă, marginal sau central, pe cele două de problematica religioasă. Există, notează eseistul ieşean, şi rădăcini, şi dezvoltări, şi proiecţii cu content religios (uneori asumat; cel mai adesea cu existenţă „în oglindă” în raport cu religiile autentice) ale acestor invenţii umane care au modificat deja realitatea în ultimele două decenii şi care vor continua să o facă, într-un ritm foarte alert. Iată, despre noile tehnologii către ce merge selecţia tematică şi, pe cale de consecinţă, în jurul căror nuclee de sens se conturează argumentul dlui Gavriluţă: new media – Dumnezeul lumii moderne?; internetul – obiect al devoţiunii religioase; Church of Kopism – Biserica Copy-Paste; Biserica Google; Way of the Future – o religie pe pilot automat. Apropo de acest ultim punct, de „religia pe pilot automat”, la „finalul zilei”, la finalul jocului de „imanentizare a absolutului”, noul Dumnezeu s-ar putea numi simplu IA (Inteligenţă Artificială). Şi, mai mult decât atât, atunci când noul zeu, IA, va începe să lucreze cu adevărat – acum ar fi, conform aprecierilor şi proiecţiilor, anii săi „de copilărie”, de încercări, de ajustări – şi oamenii vor fi altfel, la limită, altceva. Să nu fiu, totuşi, atât de tranşant – „ar putea fi”, nu „vor fi”! Iar umanismul ar putea fi transumanism.

Cum am putea evita aceste efecte masiv (strivitoare, în mai multe sensuri) revoluţionare. Nicu Gavriluţă avansează ideea unui alt fel de „revoluţii”. Aceasta: „mizez şi eu pe soluţia dificilă, dar realmente salvatoare a revoluţiei conştiinţei umane propusă de profesorul Basarab Nicolescu. Acesteia i se mai adaugă cea verificată de Denis Alexander: «puţin umor şi puţină ironie ar putea submina viziunea speculativă transumanistă mai repede decât ar face-o predicile stufoase»”. Poate că aşa va fi, poate că aceasta este soluţia; în orice caz, va fi aproape imposibil să ne plictisim în priză directă cu ceea ce ne va oferi viitorul – nu unul SF, ci acesta, pe care ni-l pregătim încă de pe acum.

În fine: titlul cronicii de faţă include termenul de „necesitate”. E necesar să vorbim despre noile religii politice şi este cu atât mai necesar cu cât, aşa cum se spune, valul creşte pentru ele. E necesar, de asemenea, să le luăm în discuţie şi să nu ne ferim să probăm spirit critic în raport cu ele, cu atât mai mult cu cât ţinta lor supremă este libertatea individuală. Şi, nu în ultimul rând, e necesar, dar nu şi suficient numai să vorbim despre ele, trebuie să şi acţionam aşa încât mintea noastră să nu fie confiscată şi iremediabil alterată de ele. În trecut, este bine să ne amintim aceasta, de pe urma altor religii politice (cu care unele dintre cele de astăzi sunt de altfel adânc înrudite), avem nenumărate şi tragice exemple despre ce se poate întâmpla când mintea este luată captivă.

Bref: cartea domnului Nicu Gavriluţă este, în întregul ei, o apariţie editorială remarcabilă, despre care merită să se vorbească (şi) mai mult.